Viață, e ca o scară… urmărești să o parcurgi însetat de a reuși … am început alergănd să o urc… am obosit… apoi am fost nevoită să încetinesc pasul, încetinind am început să observ… lucruri, oameni, frunzele caźânde, salcâmii infloriți, să văd gâzele, zâmbetele, să văd natura… viața … și am ajuns la mine… ce curios sentiment să mă întâlnesc eu cu mine… să stau cu gândurile mele, cu fricile mele, să mă accept, să mă înțeleg, să învaț să mă privesc… să încep să mă iubesc 💛
Am început să urc din nou… nu mai alerg … e pas de promenadă… nu mai vreau să ajung sus repede, vreau să ajung sus frumos… și mi dau voie să privesc tot ce mă înconjoară, învăț să observ minunile pământului, să simt adieri de vânt sau poate stropii reci de ploaie… să mă las învăluită de mirosul teilor înfloriți sau de pământul proaspăt ud… ce poem pare viața când îți dai timp să o privești, nu-i așa?!
Și știi ce e poate cel mai frumos, cu fiecare treaptă ce o urc ?! … cel mai frumos este că în drumul meu dau peste oameni care se bucura de aceeasi promenada… și ne dăm voie să fim tot mai noi… tot mai autentici și mai prezenți în viețile noastre … ce binecuvântare 🌈🙏
Lasă un răspuns